Pași în afara zonei de confort

ssc_mf_comfortzone_pic-720x244

Am încheiat prima ediție a atelierului și ne pregătim să începem o nouă aventură, cu o nouă serie.

Cum a fost prima explorare în afara zonei de confort?

Cred că cel mai bine povestesc cei care au parcurs acest drum.

Că dansezi pe stradă sau te cauți într-o fotografie incomodă, că scrii despre temerile tale sau te deschizi în fața unor oameni străini cu care ajungi să împărtășești o intimitate care de obicei sperie, este o experiență intensă care te ajută să te descoperi, pe măsură ce îi descoperi și asculți cu adevărat pe ceilalți.
Pentru mine a fost o bucurie apropierea de acești oameni care s-au dovedit frumoși chiar și cînd și-au mărturisit vulnerabilitățile, fricile și neîmplinirile, oameni diferiți și totuși apropiați prin curaj, talent, dorințe sau sensibilitate și mai ales prin disponibilitatea de a-i lăsa pe ceilalți să-i cunoască.
E o bucurie să împarți, să dai și să primești, atît de intens și de profund.
(Anca A)

Atelierul Exit[Zone] m-a făcut să devin mai încrezător în propriile forțe, am căpătat multă încredere în mine, dezinvoltură și expresivitate. Exercițiile de la dans m-au făcut să mă simt liber și fericit și m-au ajutat să-mi ating și împing niște limite/bariere de care îmi era frică să trec. Prin scriere am dobândit o lejeritate în a comunica și explica mai detaliat, evenimentele care se petrec în viața mea. Prin fotografie am descoperit că atunci când ești natural devii o persoană frumoasă și fără defecte. Vă mulțumesc că m-ați ajutat să mă descopăr și să evoluez spre o viață mai frumoasă, liberă și plină de iubire. (Claudiu S)

 Am venit la acest atelier, fără un obiectiv bine definit, dar faptul că era despre ieșirea din zona de confort, a fost suficient pentru mine, care în ultimul timp asta am căutat; îmi aduc aminte prima întâlnire … cât de stânjeniți eram toți, și încordați, și cât de ușor mi-am creeat o imagine falsă despre oamenii din jurul meu. Îmi pare rău că am fost superficială în acea seară și mă bucur nespus de mult că am mers mai departe … până la capăt. Mă bucur că le-am trecut împreună.  (Alina A)

Exit[Zone] m-a învățat să aplic tehnica “pașilor mici” în viața de zi cu zi, pentru a-mi îndeplini scopurile, pentru a-mi depăși blocajele și într-un final pentru a mă simți mult mai bine (fericită, împlinită și în control asupra proprie-mi vieți). Am învățat asta prin diverse exerciții (scris, dans, imagine) al căror rezultat minunat l-am conștientizat poate mai puțin pe parcurs, mai mult la final și pe care încă îl conștentiez. Sper să îl conștientizez și să îl apreciez toată viața. Sper să nu las uitării această experiența și trăirile frumoase produse de ea. Sper să îmi reamintesc de fiecare dată că schimbări aparent minore pot produce efecte majore. Vreau să vă mulțumesc Mihaela Muresanu, Vera Ion, Cosmin Manolescu, Isolda Zavoianu pentru ideea grupării mai multor activități în acest format cât și pentru modul în care ne-ați ajutat să le punem în practică. Pentru “colegii mei de suferință” cred că sunteți cu toții niste oameni deosebiți și mă bucur că ne-am cunoscut. Abia acum am intrat în zona de confort! (Irina N)

Ne place să credem că suntem unici, speciali, diferiți și că nimeni nu mai trăiește aceleași probleme ca noi, dar adevărul este că, de multe ori, ne confruntăm cu aceleași drame sau bucurii, aceleași gânduri sau realizări. Așadar, textul meu e pentru persoana aceea similară mie, care a ajuns la el azi, ca și mine înainte de atelier, măcinată de gânduri.

Măcinată de trecut, de întâmplările din el, de toate deciziile bune și cele mai puțin bune, de despărțirea prea dureroasă sau faptul că nu a avut parte de “closure”, de relațiile cu mama sau tata, de alegerile societății și de posibila pierdere a identității. Omul care nu reușește să trăiască în prezent, care nu vede frumusețea din viața lui de acum, căci e întunecată de ițele nedescurcate ale unui trecut ce oricum nu poate fi schimbat și ale unui viitor care nu poate fi prezis.

Atelierul nu îți dă soluțiile și nu îți trimite cărți acasă, nu îți rezolvă problemele cu fostul/fosta și nu te duce de mână la tribunal sau la spital. Dar îți arată că absolut tot ce ai nevoie pentru a accepta trecutul, a trăi în prezent și a-ți construi viitorul este în tine. Absolut tot. Și că frica, deznădejdea, dezamăgirea sau plictiseala sunt doar emoții ce așteaptă să fie reinterpretate. Iar faptul că mai sunt cu tine alți 11 oameni care îți arată o altă versiune a emoțiilor tale, uneori chiar pe același subiect te face chiar să realizezi că tu ai cheia – să-ți resemnifici întâmplările, gândurile, sentimentele.
Să îi înțelegi pe oameni mai bine și astfel, să te înțelegi pe tine. Să nu îi mai judeci și, cel mai important, să nu te mai judeci pe tine. Să fii tot tu, dar mai senin(ă). Căci asta s-a întâmplat la mine după atelier, am scăpat de tortura gândurilor fără niciun rezultat și am găsit o liniște interioară care mă ajută să mă focusez pe prezent, să trăiesc în el, să trăiesc frumos. Atât de simplu și totuși, atât de complicate … 🙂
(Andreea B)

Decizia de a participa la experiența EXIT ZONE a fost spontană și intuitivă … nu știam nimic despre nici unul dintre domeniile explorate prin workshop, dar ceva din mine mi-a spus că trebuie să încerc … La capăt de drum sunt tot eu, și în același timp un alt eu … un eu pe care nici nu pot spune că l-am întrezărit vreodată ci după care mai degrabă am tânjit … M-am găsit pe mine așa cum nu visam că pot să fiu și mai mult de atât mi-a deschis o poartă către mâine … un ALT mâine … (Roxana D)

Citeam zilele trecute pe undeva că libertatea este despre a fi “gol” în orice moment al vieții tale, fără să ai așteptări, fără să te temi că ai ceva de pierdut sau de câștigat. Știu că nu e ușor să-ți conștientizezi limitele, să te împrietenești cu ele, ca apoi să le împingi pas cu pas, cât mai departe. Însă aici tocmai asta cred că s-a întâmplat: oameni deosebiți care au acceptat să-și dea jos straturi după straturi, să-și cunoască și să-și împingă limitele, fără a avea neapărat intenția/gândul că ar fi ceva anume de pierdut sau de câștigat. (Isolda Z)

Am încheiat prima ediție a atelierului Exit[Zone]. A fost bine? A fost greu? A fost minunat?

A fost o aventură, asta e sigur. A fost o călătorie, o descoperire de sine alături de oameni care mi-aș dori să-mi rămână prieteni. Oameni alături de care râd din toată inima și alături de care nu mi-a fost frică să și plâng. Pentru fiecare acest atelier a însemnat ceva diferit, fiecare a venit cu alte idei, dorințe, obiective de atins sau, dimpotrivă, fără nicio idee clară a ceea ce își dorește de la acest atelier. Sigur știm cu ce am plecat fiecare. Cu niște frâie un pic mai eliberate și cu starea de bine pe care ți-o dă acest lucru. Un mare câștig aș zice eu.

A fost bine. A fost și greu. În mod sigur a fost minunat. (Mihaela M)

Prima experiența a atelierului Exit[Zone] a fost pentru mine frumoasă, sinceră și reală. La prima întălnire din studio, împreună și nesiguri ne-am descoperit corpul emoțional și au luat contact pentru prima dată cu dansul contemporan. Știu, este greu să te lași atins de un necunoscut, să dansezi cu ochii închiși, să te joci cu cu sărutul imaginar într-un dans al libertăților și să dansezi conform interiorului tău…. Unora le-a fost sunt sigur foarte greu, insă au mers mai departe cu curaj, depăsindu-și angoasele și fricile. La a doua întălnire, care s-a derulat în mare parte în aer liber, am dansat ca niște nebuni frumoși pe străzi și prin parcuri, pe muzica lui Byork, Pink Floyd, Rebecca Karijord și alții. S-a râs foarte mult (uneori poate din cauza stressului puternic), am dansat intens pe ploaie și am suprins privirele străinilor. Uneori am smuls chiar și un zâmbet de pe feți înghețate și împietrite. Ne-am facut selfie-uri si am dansat în felul nostru străinilor pe care i-am întălnit. Iar la ultima întălnire de dans, într-un cadru mai intim la cineva acasa, ne-am adresat întrebări incomode despre viață, ne-am îmbrățișat la propriu și ne-am descoperit dansand fațete noi ale corpului și sufletului. (Cosmin M)

Zâmbiți, vă rog!

Sau nu, vă rog nu faceți asta! Vă rog să nu zâmbiți. Haideți să nu ne ascundem în spatele zâmbetului. Uitați, nu o să zâmbesc nici eu.

Dar cine și-ar dori niște fotografii în care oamenii nu zâmbesc? Cine s-ar putea uita la cineva trist, obosit, înfrânt. Cine ar dori să vadă o expresie reală?

Mie mi se par cele mai frumoase aceste expresii oglindă ale interiorului nostru și nu măștile sociale pe care ni le luăm la purtat.

Aceste expresii reale îi par frumoase și Isoldei. Una dintre propunerile ei la Exit Zone este să-i faceți un portret celui din fața voastră și să vă lăsați fotografiați după ce vă veți fi privit mani întâi destul de mult încât să obosiți să mai țineți măștile.

Vedeți exercițiul pe Huffington Post.

Încercați-l și cu cel de lângă cel de lângă voi ce a-ți dori să vă vadă, nu doar să vă placă.

Freeflow

Scrie, scrie, scrie, când nu mai stii ce să mai scrii, doar scrie, scrie, scrie, scrie. Nu te edita, nu te gandi, pune-te pe hârtie, asează aici ce ai în minte și disimulezi prin gânduri o mie. Pune totul pe hârtie și nu te gândi de ce te doare, scrie acolo ce te doare, cum și unde și ce știi că nu mai știi. Nu te edita, pune totul pe hârtie. Și apoi citește, te citește. Și află ce nu-ți dai voie să-ți spui, la ce nu ești atent când îți îndeși căștile în urechi și asculți ultimul album al trupei preferate ce sună exact ca viața ta într-o zi sau cea de azi, pe care nu ai curajul să o privești în față și să descoperi că nu sună deloc ca ultimul album al trupei preferate. La ce nu ești atent când mai deschizi încă o pagină în browser când scrowlezi nesfârșitul feed de Facebook în căutarea răspunsului la cele 1000 de întrebări pe care ți le pui, pentru a nu răspunde la cea mai grea și singura întrebare importantă în viața ta. La ce nu ești atent când trăiește viața personajelor din serialele tale preferate, în loc să-ți trăiești propria viață.

Scrie, scrie, scrie, spune Vera. Vino și scrie scenariul vieții tale. Dacă de asta este nevoie pentru a-ți trăi viața, vino și ți-o scrie.

?????????

Photo credit: Isolda Zăvoianu

Dans, dans, dans!

Dance, dance or we are lost. Spune Pina Bausch.

Am întâlnit-o pe Pina acum câțiva ani la finalul unui film de Almodovar, Hable con ella. Eram foarte tristă, mă certasem tot filmul cu prietenul meu, care nu înțelegea nimic din povestea de dragoste de pe ecran și alesese să iasă și din sală în semn de protest. Și atunci a apărut Pina și doar printr-o mișcare din șold a dansatorilor ei mi-a șoptit că viața e minunată. Mai ales atunci când nu te cantonezi într-o anumită coregrafie impusă și rigidă. Iar anumite mișcări ale vieții, ce ai impresia că produc disonanță în marele dans, de fapt îl fac doar mai interesant, mai viu și mai colorat.

Pe Cosmin l-am întâlnit acum doi ani, când am făcut cu el un atelier de dans contemporan. Dacă îl veți cunoaște o să vă arate ce înseamnă să fiți liberi, așa cum este el. Să iubiți, așa cum iubește el. Să nu vă fie frică de explorare, de atingere, de voi, de celălalt. Așa cum nici lui nu-i este.